La 85 de ani, don Gino Rigoldi trăiește cu o bucurie pe care mulți și-o doresc toată viața. Zborul întârziat spre Milano nu l-a deranjat – pentru că în suflet îi răsuna încă ecoul întâlnirii cu doi tineri pe care i-a cunoscut acum 12 ani, când erau doar niște copii cu viața zdruncinată. „Atunci aveau probleme grave, toată lumea spunea să-i lăsăm în pace. I-am privit în ochi și i-am luat cu mine. Acum unul e topograf, celălalt fizioterapeut. Amândoi sunt căsătoriți. Au devenit oameni valoroși”, mărturisește el.
Luna august a fost, ca întotdeauna, plină de viață pentru don Rigoldi: între casa sa din Milano, unde locuiește alături de 18 tineri salvați de pe străzi, vizite la institutul pentru minori și o călătorie emoționantă în România, la Vâlcea. Acolo, acum un sfert de veac, a pus bazele unor case familiale care au înlocuit vechile orfelinate. „Acolo iubirea curge pe dinafară. Copiii nu sunt simpli oaspeți – sunt fii și fiice. Au reguli, au responsabilități, dar simt că fac parte dintr-un adevărat cămin.”
Anul acesta l-a acompaniat un grup de aproximativ 20 de voluntari, tineri care au ales să-și petreacă vara alături de copiii din comunități, în loc de plajă. „Îi vezi cum se lasă cuprinși de valurile de îmbrățișări. Devin frați mai mari, se joacă cu cei mici, gătesc împreună, planifică excursii.”
La sosirea lui, zeci de copii aleargă spre el. Printre ei, un băiețel de cinci ani, cu ochii negri și plini de curiozitate, care încă nu merge la școală. „El spune că eu sunt tatăl lui”, povestește don Gino cu o umbră de mândrie în glas.
Zâmbetul său, plin de căldură și inteligență, a devenit simbolul unei vieți dedicate celor nevoiași. Sute de copii și-au găsit drumul spre independență grație lui, iar acum în comunitate trăiesc 30 de tineri. „O armată de viitori profesioniști: asistente medicale, zidari, învățători. Toți au acum un viitor clar, pe care și-l vor clăidi cu propriile mâini.”
Însă bucuria reușitelor nu vine fără luptă. Finanțarea de la stat a fost redusă la jumătate, dar don Rigoldi a găsit sprijin unde nu se aștepta – de la o bancă importantă, care a contribuit la menținerea proiectului. Comunitățile sunt conduse acum de Lidia, o femeie româncă de peste 70 de ani, cu spatele îndoit de decenii de dăruire. „E o stâncă, dar o văd obosită. Are nevoie de ajutor. Munca ei e nesfârșită.”
Nici don Gino nu se ascunde în fața propriilor slăbiciuni. „Probabil că va trebui să găsesc o soluție și pentru mine, cu mai puțini «copii» în grija mea. Dar nu voi trăi niciodată singur și, mai ales, nu voi părăsi pe nimeni. Toată viața am găsit soluții – o voi face și de data asta.”
Glumește uneori că ar vrea să „demisioneze din toate funcțiile”, dar știe prea bine că rămâne un punct de referință atât în Italia, cât și în România. Mai ales pentru adolescenții pe care nu-i poate părăsi. „Viitorul pe care mi-l doresc pentru ei e unul sigur și fericit. Asta contează cu adevărat.”
Și, privind în urmă, găsește firul care a ținut totul unit: „Dacă mi-ar fi fost frică să greșesc, nu aș fi făcut nimic. Relațiile umane sunt singurul leac care funcționează cu adevărat. Fără manuale, fără rețete. E vorba de o față care întâlnește o altă față.” Instituțiile pot închide, vremurile se schimbă, dar legăturile rămân – mai trainice decât timpul, mai puternice decât vârsta.
Iar vocea lui, chiar și la sfârșitul unei veri pline, rămâne fermă și clară: „Când vezi copiii înflorind, când îi vezi că-și recapătă încrederea… ei bine, asta este viața mea.”
