Un preot italian de 85 de ani, don Gino Rigoldi, a petrecut o vară plină de emoții, împărțită între Milano și România. La București, un zbor întârziat cu cinci ore nu i-a stârnit nemulțumire, dimpotrivă – se simțea „plutind pe aripile fericirii”. Motivul? Doi tineri de 20 de ani, pe care i-a primit acum 12 ani, au venit să-l viziteze. Atunci, cei doi proveneau dintr-o comunitate psihiatrică și erau etichetați ca fiind „gunoaie sociale”. Astăzi, unul este topograf, celălalt fizioterapeut, amândoi căsătoriți și cu vieți stabilite.
Don Gino locuiește la Milano cu 18 copii salvați de pe străzi. În fiecare vară, se întoarce în România, la Vâlcea și Copăcelu, unde acum un sfert de veac a înființat primele case familiale, ca alternativă la orfelinate. Acolo, copiii nu sunt simpli oaspeți, ci fii și fiice. Există reguli, programe și responsabilități, dar totul este străbătut de un sentiment profund de apartenență.
Anul acesta, l-a însoțit un grup de aproximativ 20 de voluntari, tineri care au ales să renunțe la vacanțe tradiționale pentru a se alătura acestei misiuni. La sosire, zeci de copii aleargă să-i întâmpine. Printre ei, Peter, un băiețel de cinci ani cu ochi negri, spune că don Gino este tatăl lui.
În spatele acestor momente de bucurie se ascund însă provocări serioase. Finanțarea de la stat a fost redusă la jumătate, dar, cu sprijinul unei bănci, proiectul a putut continua. Comunitățile sunt conduse de Lidia, o româncă de peste 70 de ani, a cărei dăruire a rămas neclintită de-a lungul deceniilor. „Este o stâncă”, spune don Gino, „dar o văd obosită. Are nevoie de ajutor.”
Nici preotul nu negă propriile slăbiciuni. „Va trebui să găsesc o soluție și pentru mine”, mărturisește, „dar nu voi trăi niciodată singur și nici nu voi părăsi pe nimeni. Toată viața am găsit soluții – o voi face și de data asta.”
Deși glumește că ar vrea să „demisioneze din toate funcțiile”, știe că rămâne un punct de referință atât în Italia, cât și în România. Visul său pentru copii pe care i-a crescut este simplu: un viitor sigur și fericit.
Reflectând asupra întregii sale călătorii, don Gino afirmă: „Dacă mi-ar fi fost frică să greșesc, nu aș fi făcut nimic. Relațiile sunt singurul leac care funcționează cu adevărat. Este vorba despre un chip care întâlnește alt chip.” Iar când îi vezi pe copii înflorind, când își recapătă încrederea – asta, spune el, este viața lui.
