La 30 august 1941, la Tighina, a fost semnat un acord între România și Germania privind administrarea teritoriului cunoscut sub numele de Transnistria, ocupat de forțele române și germane. Documentul, denumit ulterior Convenția de la Tighina, a stabilit cadrul de cooperare dintre cele două state în ceea ce privește securitatea și exploatarea economică a zonei.
Acordul, semnat de generalul Nicolae Tătăranu pentru România și generalul Arthur Hauffe pentru Germania, a fost încheiat la mai puțin de trei luni de la intrarea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice. El a reglementat împărțirea responsabilităților în două zone distincte: una între Nistru și Bug, unde România avea atribuții de securitate și administrare economică, și alta între Bug și Nipru, unde Germania prelua controlul economic, în timp ce România rămânea responsabilă cu menținerea ordinii.
Unul dintre aspectele notabile ale documentului a fost prevederea referitoare la populația evreiască. Textul convenției menționa că „evacuarea evreilor peste Bug nu este posibilă în prezent”, propunând în schimb concentrarea acestora în tabere de muncă până când o evacuare spre est ar fi putut fi realizată. Această dispoziție a avut consecințe majore asupra comunității evreiești din regiune.
Deși au existat cereri din interiorul României pentru anexarea oficială a Transnistriei, guvernul de la București a evitat să facă o astfel de declarație. Motivul principal a fost teama că o eventuală anexare ar fi putut slăbi poziția României în negocierea privind retrocedarea nordului Transilvaniei, cedat Ungariei în 1940. Astfel, s-a optat pentru un statut de administrare temporară, fără a recurge la anexare oficială.
Acest acord a marcat un moment semnificativ în politica externă a României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, având implicații profunde atât din punct de vedere teritorial, cât și uman.
