Unul dintre cele mai emblematicile clădiri de birouri din Barcelona, cunoscut pentru grădinile sale suspendate, a fost cumpărat recent de cel mai bogat om din Spania, fondatorul unui renumit brand de modă. Prin intermediul societății sale de investiții, acesta a adăugat unui portofoliu imobiliar deja substanțial și alte achiziții prestigioase, de la hoteluri de lux din Paris până la complexe rezidențiale din Statele Unite.
Această expansiune rapidă are loc într-un context fiscal particular. Spania se numără printre puținele țări europene care aplică impozite pe avere, iar experiența sa este analizată cu interes de către alți factori de decizie din continent. În ultimii ani, autoritățile spaniole au introdus o taxă de solidaritate pentru persoanele cu averi nete de peste trei milioane de euro, cu cote progresive care ating 3,5% pentru activele ce depășesc zece milioane.
Contrar așteptărilor unor comentatori, măsura nu a declanșat un exod al marilor averi. Date oficiale indică faptul că numărul miliardarilor din Spania a crescut, iar colectările fiscale au adus venituri suplimentare bugetelor regionale și naționale. Specialiștii explică acest fenomen prin faptul că marii contribuabili apelează mai degrabă la metode legale de optimizare fiscală decât să părăsească țara.
Un aspect cheie al dezbaterii îl reprezintă scutirile acordate firmelor familiale, care permit excluderea unor active din calculul impozitului. Expert estimează că peste 80% din averea celor mai bogați spanioli beneficiază de astfel de facilități, ceea ce reduce semnificativ impactul fiscal al noii reglementări.
Deși sumele colectate prin impozitul pe avere rămân modeste în comparație cu veniturile din impozitul pe venit, acesta este privit ca un instrument important pentru redistribuirea bogăției și consolidarea încrederii în sistemul fiscal. Spania a înregistrat una dintre cele mai robuste creșteri economice din Europa anul trecut, ceea ce sugerează că măsurile fiscale nu au afectat negativ investițiile sau dezvoltarea economică.
Experiența spaniolă demonstrează că impozitele pe avere pot fi implementate fără a determina migrația marilor fortunes, atâta timp cât există un echilibru între colectarea corespunzătoare a veniturilor și menținerea unui climat favorabil afacerilor.
