Suveranitatea, în forma sa extremă, reprezintă o combinație de teamă și emoție amplificată. Devine o adevărată obsedare identitară care ridică „tradiția” la rang de dogmă și cultivă o specificitate mitologică. În acest context, drepturile universale ale omului sunt respinse sub pretextul că „nimeni nu are dreptul să ne definească”. Această abordare absolutizează diferențele până la punctul în care anulează orice posibilitate de universalitate. Suveranitatea excesivă este izolaționismul dus la paroxism.
Populismul, la rândul său, se caracterizează prin vaguitate deliberată și programe întotdeauna neclare. Fiind proteic, profetic și imprevizibil, nu oferă și nici nu a oferit vreodată soluții viabile la provocările reale. Liderul populist, indiferent de gen, promite lucruri imposibile, făcând apel la emoții și speranțe nerealiste.
Această mișcare se bazează pe exaltarea unor „străfunduri originare” prin a căror redescoperire se anunță un viitor presupus luminos. Corpul social, considerat bolnav și decadent, trebuie „vindecat”. Istoria ne amintește că fascismul lui Mussolini recurgea la măsuri extreme, cum ar fi administrarea uleiului de ricin.
Populismul cultivă un triumfalism exagerat și inspiră credințe cu tentă mistico-idolatră. În jurul unei figuri providențiale, precum a fost Evita Perón, se nasc legende și superstiții. Acest fenomen contopește valorile și respinge raționalitatea în acțiunile politice. Credința este deformată și manipulată în mod cinic.
Deși conceptul pare fluid, există teme comune în mișcările „suveraniste” din țări precum Ungaria, România, Serbia, Slovacia, Germania, Austria, Italia, dar și de pe alte continente. De la chavism și madurism până la trumpism – acesta din urmă construit pe un cult neoromantic al măreției trecutului, pe mitul solidarității etnice și pe un anti-americanism xenofob.
Populismul nu ezită să împletească contradicțiile, ci dimpotrivă, le folosește. Amestecă nostalgii, visări, așteptări, anxietăți și pasiuni cu substrat primordial-arhaic și colectivist-antiliberal.
Este un adevărat balsam pentru cei care așteaptă minuni. Populismul nu constituie o ideologie coerentă, ci mai degrabă un amestec perpetuu în rearanjare – o combinație de afecțiuni, emoții și fobii.
Demagogul populist nu se simte legat de nicio angajare sau promisiune. Își construiește discursul pe credulitate și amnezie colectivă.
